Masti (yaoi)

Masti

Dintotdeauna mi-am dorit sa ajung un arhitect renumit. Am invatat mult pentru asta si, iata-ma, in sfarsit, la facultate! La facultatea de arhitectura din New York! Batusem atata drum din Japonia si pana aici, incat aveam de gand sa invat mult
pana sa ajung un arhitect faimos.
Orasul acela era diferit de Osaka. Era asa de mare, parca era o tara intreaga si zgomotele infernale pe care le faceau masinile, fumul si aglomeratia ma innebuneau! Incercam, insa, sa nu le bag in seama. Tinta mea era in fata, la universitate.
Am ajuns, in cele din urma, la intrare. Era o cladire imensa si multi studenti se plimbau pe-acolo. Am intrat timid pe poarta si toti ochii s-au indreptat spre mine. Niciodata nu mi-a placut sa fiu in centrul atentiei pentru ca mereu o dadeam in bara, iar situatia aceea nu a facut exceptie. Cand am intrat pe poarta, m-am impiedicat de propriile mele picioare si am cazut, lovindu-ma in barba. Durerea nu a fost asa de mare ca si rusinea pe care o simteam, cand toata lumea a inceput sa rada zgomotos si sa arate cu degetul spre mine. Toata lumea radea cu exceptia catorva baieti pe care i-am observat undeva langa un copac, rupti de restul multimii. M-am ridicat si mi-am scuturat hainele si am continuat sa merg spre intrarea in cladire. Am observat atunci, ca baietii care stateau langa copac, ma urmareau. Nu m-am intors la ei, am continuat sa merg spre secretariat, iar, mai apoi, spre biroul directoarei. Abia, cand am iesit, baietii inca mai erau acolo , dar nu a fost nevoie sa ii bag in seama pentru ca au venit ei la mine.
-Salut, mi-a spus unul din ei, cu o fata destul de nesigura.
-Salut, i-am spus.
Baiatul care tocmai ma salutase avea
ochelari pe nas si se vedea ca lentilele erau destul de groase. Ma privea putin
temator. Am presupus ca se uita asa la mine pentru ca ii era teama de reactia
mea.
-Eu sunt Taylor, iar ei sunt Elliot si Edward.
-Incantat sa va cunosc. Eu sunt Kado, le-am raspuns cu un zambet pe buze.
Eram acolo de cinci minute si deja
imi facusem prieteni. Nu credeam ca ar fi putut vreodata fi posibil. Eu eram un
impiedicat si nu am fost niciodata prea sociabil.
-Esti japonez? m-a intrebat Taylor.
-Da, cum ti-ai dat seama? l-am intrebat putin surprins.
-Cum sa nu imi dau seama?
-Am crezut ca americanii nu ne pot distinge.
-Eu pot. Nu sunteti la fel.
M-am bucurat atunci ca Taylor si-a dat seama ca sunt japonez. Am presupus ca ori stia multe despre Asia ori, pur si simplu, stie sa deosebeasca rasele.
-M-am documentat, continua Taylor. Imi place Asia si mereu am vrut sa ajung acolo, imi spuse zambind.
-Da? l-am intrebat entuziasmat. Ma bucur.
Brusc, am auzit soneria. M-am speriat pentru ca, spre ghinionul meu care ma urmareste pretutindeni, ma aflam chiar sub ea.
-Taylor, ne vedem dupa curs, spuse Elliot grabit.
El si cu Edward plecara la curs, dar Taylor mai ramase putin si ma intreba care e prima mea ora de curs. M-am uitat pe foaie si am vazut ca aveam matematica. Ce noroc pe mine, si Taylor avea tot matematica. M-am bucurat la gandul ca voi avea un coleg de banca si ne-am indreptat amandoi spre sala de clasa.
Sala arata destul de bine, avea banci curate, nemazgalite, desi imi pareau cam vechi. Tabla era stearsa bine si se puteau vedea pe ea patratelele ajutatoare. Portretele unor matematicieni celebri erau insirate pe pereti. Imi placea acea sala de clasa. Totul era curat, ordonat. Nmic nu era asezat la intamplare.